Lewis Caroll

Probabil copiii ştiu cel mai bine cine este Lewis Caroll, iar dacă mai pomenim şi de Alice în ţara minunilor… sigur nu mai încape nici o îndoială că ştiţi despre cine vorbesc. Este o adevărată plăcere să te laşi purtat prin intermediul cărţilor scrise de Lewis Caroll într-o lume fantastică.

Lewis Carroll (pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson) (n. 27 ianuarie 1832 – d. 14 ianuarie 1898) a fost un prozator, matematician, logician, cleric şi fotograf englez. Charles Lutwidge Dogson s-a născut în 1832 într-o familie de 11 copii. Toţi copiii erau stângaci şi aveau probleme de vorbire. Din aceste motive, dar şi pentru faptul că a crecut într-un mediu izolat, anglican şi conservator, personalitatea lui Charles se va forma într-o modalitate cu totul ieşită din tipare. Primii ani de şcoală i-a petrecut acasă. Încă de atunci a dovedit o inteligenţă deosebită: de la şapte ani putea citi o carte întreagă. La 12 ani, a fost trimis la o şcoală particulară. În 1849 a intrat la Universitatea de la Oxford.

Într-o epocă victoriană în care erau la modă povestirile sentimentale, a creat o literatură pentru copii marcată de fantezie, umor absurd şi satiră.

• Alice în ţara minunilor (Alice`s Adventures in Wonderland) (1865)
• Prin oglindă (Through the Looking Glass) (1872)

La biblioteca nostră puteţi găsi ambele volume scrise de Lewis Caroll. Vă aşteptăm în lumea fantastică a cărţilor!

Despre Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române cunoscută şi ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Evenimente anterioare

La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desfiinţând Vama din Focşani, care era cel mai important punct vamal între cele două ţări. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor şi greutăţilor. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu se oficiază la Focşani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan din Piaţa Unirii, lângă borna de hotar, naş de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.

Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franţei ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. sarba
Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naţionale, în cele două ţări şi în străinătate. Activitatea desfăşurată în emigraţie, îndeosebi în Franţa, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicaţii ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanşarea unei noi revoluţii europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franţei şi către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalităţi marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez).

În ţară, acţiunile unioniste s-au desfăşurat în noul context determinat de prevederile Convenţiei de la Balta Liman, afirmându-se modalităţi variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iaşi şi la Bucureşti (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iaşi), Românul (Bucureşti); venirea în patrie a unor revoluţionari paşoptisti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).

Divanurile Ad-hoc

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigaţiei pe Dunăre, ş.a.

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.

Alegerile pentru Divanurile Ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Ţara Românească majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalităţi ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în faţa ei opoziţia separatiştilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mişcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceştia doreau menţinerea separării, motivându-şi opţiunea prin posibila decădere a Iaşilor şi a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucureşti.

Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria şi Turcia, precum şi pe cel al caimacamului (locţiitorului domnesc) Todiriţă Balş (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiştii au reuşit, într-o primă fază, să câştige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorinţa de a-şi realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor. Această manevră făcea ca numarul reprezentanţilor celor care nu împărtăşeau idealul de unire sa fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondenţa secretă purtată de soţul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reuşit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromiţătoare au fost publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient”, ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp şi în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalţi supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia şi Regatul Sardiniei) au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.

Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, şi celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III şi Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parţiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituţiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală de la Focşani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate şi armata.

Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

În 7 şi 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluţiile prin care se cerea:

• Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634;
• Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
• Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
• Neutralitatea pământului Principatelor;
• Puterea legiuitoare încredinţată Adunării Obşteşti, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.

Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.

Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris:

• Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri;
• Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii;
• Se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, armata;
• Se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală);
• Dreptul de vot ramânea cenzitar.

După încheierea Convenţiei de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituţii a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”^[1].

Întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească. Adunarea electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Într-o şedinţă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române.

Recunoaşterea internaţională a Unirii

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la Bucureşti, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru loan Cuza avea să-şi găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană.

Cea mai stringentă problemă era recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua şedinţă a Conferinţei (1/13 aprilie) Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Floreşti, între Ploieşti şi Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, o dată cu Austria, în a 3-a şedinţă a Conferinţei de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situaţiei, atât în relaţiile cu Imperiul Otoman, cât şi cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti (1 septembrie 1859).

Astfel împlinită recunoaşterea situaţiei de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecinţele hotărârilor adoptate prin Convenţia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două ţări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unităţi militare moldovene, la Bucureşti şi muntene, la Iaşi; tabăra de la Floreşti s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa au fost aşezate sub o singură autoritate, iar aceeaşi persoană – generalul Ion Emanoil Florescu – a fost numită în funcţia de ministru de război în ambele ţări. La serviciul telegrafului moldovean şi muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.

La Focşani, nu fără dificultăţi, îşi începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenţiei de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două ţări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă şi promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casaţie şi la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalităţii fiscale). Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862.

Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viaţa Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neştirbită a autonomiei ţării nou-constituite. Astfel, prezenţa militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunţe la paşapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situaţii supuşii Imperiului fiind reţinuţi pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement duşmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile şi pentru locuitorii cezaro-crăieşti aflaţi aici cu afaceri. Maghiarii şi polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejaţi de guvern şi de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

Franţa, apoi Rusia, Italia şi Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aştepta hotărârea Conferinţei de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a cerut dreptul de intervenţie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiţii considerate, în ţară, inacceptabile.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacţia energică Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a lui C. Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante şi-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinţei, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunţat la condiţiile anterior solicitate, Austria păstrându-şi vechea poziţie.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

Sursa: ro.wikipedia.org

Grigore Vieru

„Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.” – Grigore Vieru

Eminescu,

de Grigore Vieru

La zidirea Soarelui, se ştie,

Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.

Mi-l furară, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Ma uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu stiam că dor mi-era de dânsul,
Nu stiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa Ţară – Eminescu.

Acum am şi eu pe lume parte:
Pot îmbraţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră – Eminescu.

Suntem în cuvânt si-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu drepate, Eminescu să ne judece!

Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererita, fostul judeţ Hotin, România, în prezent raionul Briceni, Republica Moldova – d. 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet moldovean. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Grigore Vieru s-a născut în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit şcoala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează şcoala medie din orăşelul Lipcani pe care o termină în 1953.

În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, facultatea Filologie şi Istorie. Se angajează ca redactor la redacţia unită revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, actualmente „Noi”, şi ziarul „Tănărul leninist”, actualmente „Florile Dalbe” .

La 8 iunie 1960 se căsătoreşte cu Raisa, profesoară de limba română şi latină, născută Nacu şi se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”.

A fost un oaspete des al „Căsuţei Poeziei” din Satul Cociulia, r. Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preşcolari „Albinuţa”.

Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. În chiar anul apariţiei devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuşi, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. Grigore Vieru a fost membru PCUS din anul 1971.

În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo Şerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna, Voroneţ, Suceviţa, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chişinău cu un sac de cărţi. Mai târziu poetul face următoarea mărturisire:

„Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.”

În anul 1974, scriitorul Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din partea societăţii Uniunii, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăşi la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România vizitează, împreună cu soţia, mai multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca, Iaşi. În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.

Implicarea în Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia

La sfârşitul anilor ’80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.

Decesul

Pe 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie şi a fost internat la Spitalul de Urgenţă din Chişinău. Grigore Vieru s-a aflat într-o stare critică cu politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală, traumatism toracic închis, contuzia cordului şi a plămânilor şi contuzia organelor abdominale, având şanse minime de supravieţuire. Accidentul rutier a avut loc în noaptea de 15 spre 16 ianuarie, ora 01:30 pe traseul R-3 Chişinău–Hînceşti–Cimişlia–Basarabeasca. La volanul autoturismului se afla Gheorghe Munteanu, artist emerit al Republicii Moldova şi director adjunct al Ansamblului de dansuri populare „Joc” din Chişinău, aflat într-o stare mai uşoară.

A încetat din viaţă pe data de 18 ianuarie a aceluiaşi an, la exact două zile după accident în Spitalul de Urgenţă din Chişinău, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.

Posteritatea

Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chişinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormântare au asistat câteva zeci de mii de oameni, diviziile lui Grigore Vieru, cum le-a denumit profesorul Dan Dungaciu într-un articol. Chişinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporţii de la înmormântarea soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ţinând un moment de reculegere.

Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce.

Câteva şcoli din Republica Moldova, un bulevard din Chişinău şi o stradă din Iaşi poartă numele lui Grigore Vieru. Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naştere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor.

O stradă din Buzău îi poartă numele: Strada Grigore Vieru.

Momente din viaţa lui Vieru

• În volumul de poezii pentru copii Trei iezi, ieşit de sub tipar în 1970, se găsea şi poezia Curcubeul, în care Vieru, prin metafora curcubeului cu trei culori, elogia drapelul tuturor românilor. Peste câteva zile de la difuzare, cenzura sovietică a retras cartea din librării, dând-o la topit, iar autorul a fost acuzat de diversiune.

• Tot în 1970, apare şi Abecedarul, elaborat de Vieru în colaborare cu scriitorul Spiridon Vangheli. De pe acest manual, modificat întrucâtva de-a lungul timpului, învaţă şi astazi micii basarabeni în clasa I. În 1989, tot Vieru şi Vangheli au realizat varianta în grafie latină a Abecedarului.

• Vieru a scris, printre multe altele, versurile pentru coloana sonoră a filmului cu desene animate Maria Mirabela, iar poezia lui Vieru Dragă Otee a fost pusă pe muzică şi interpretată de Iurie Sadovnic. Ulterior, piesa a fost preluată şi de Zdob si Zdub.

• În 1988, în ziarul chişinăuian Literatura şi arta apare primul text cu grafie latină din Basarabia postbelică. Autor – Grigore Vieru.

• În iunie 1989, obţinând aprobarea autorităţilor sovietice de a publica săptămânalul Literatura şi arta în grafie latină, redactorii ziarului s-au pomenit că în toată Moldova Sovietică nu există nicio maşină de scris cu litere latine, în afară de cea de la Academia de Ştiinţe din RSSM şi de una aparţinând profesorului Iulius Popa de la Bălţi. În aceste condiţii, Grigore Vieru şi redactorul-şef de la Literatura şi arta Nicolae Dabija merg la Bucureşti pentru a obţine o maşină de scris pentru ziar. Autorităţile române tărăgănează răspunsul, iar anticariatul din care puteau să cumpere o astfel de maşină este închis în acele zile din motive tehnice. Vieru şi Dabija sunt ajutaţi însă de preotul Vasile Tepordei, care le aduce la gară o pungă în care se află cele 31 de semne metalice ale alfabetului latin, tăiate de acesta din propria maşină de scris. La Chişinău, semnele latine sunt sudate la o maşină de scris în locul celor chirilice, astfel că Literatura şi arta devine primul ziar din Basarabia care începe să iasă sistematic în grafie latină.

• În 1994, neo-comuniştii din Partidul Democrat Agrar, ajunşi la putere în Moldova, renunţă la imnul de stat Deşteaptă-te, române şi le propun poetului Grigore Vieru şi compozitorului Eugen Doga să compună verusurile şi, respectiv, muzica pentru un nou imn. Ambii refuză. Grigore Vieru scrie în Literatura şi arta următoarele:

„Dreptatea istorică va blestema poeţii şi compozitorii care vor îndrăzni să ridice mâna asupra Imnului Naţional Deşteaptă-te, române, cocoţându-se ei în locul strălucirii şi necesităţii lui istorice.”

• În 1964, Vieru publică în revista Nistru poemul Legământ, dedicat lui Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile:

„Ştiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.”

După 45 de ani, poetul moare în urma unui accident de maşină, care are loc în noaptea de pe 15 spre 16 ianuarie 2009, la întoarcerea de la o ceremonie de omagiere a lui Eminescu.

• Epitaful pe care şi l-a ales Vieru:

„Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”.

Sursa: http://www.wikipedia.com

163 de ani de la naşterea lui Ioan Slavici

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad — d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea) a fost un scriitor și jurnalist român. Este al doilea copil al cojocarului Sava Slavici si al Elenei.

Frecventeaza şcoala „greco-ortodoxă” din satul natal, avîndu-l dascăl pe D. Vostinari. Urmează Liceul din Arad, stînd la gazdă precum eroii săi din Budulea Taichii. Susţine bacalaureatul la Satu-Mare, iar în toamnă se înscrie la Universitatea din Budapesta. În ianuarie e bolnav, întrerupe facultatea şi revine la Siria. Se mai înscrie şi la Universitatea din Viena (aprilie), dar în august îl aflam în funcţia de secretar al notarului din Cumlaus.

În toamna e din nou la Viena, în armată, urmînd şi Facultatea de Drept. Acum se împrieteneşte, pentru toată viaţa, cu Eminescu, student şi el în capitala Imperiului hasbsburgic. Fireşte, vorbea cursiv limbile germană si maghiară. Îşi ia „examenul de stat”.

Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie). În vara, împreuna cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punînd bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună.

La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor.

În anul 1875 se căsătoreste cu Ecaterina Szöke Magyarosy. Călătoreşte la Viena şi Budapesta, iar toamna e numit de Maiorescu profesor la Liceul „Matei Basarab” – Bucureşti.

Cîţiva ani mai tîrziu, din cauza unor articole în care revendica drepturile românilor, e închis de către autorităţile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. Divorţează de prima soţie Ecaterina. Se căsătoreşte, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, în toamna născîndu-i-se primul baiat, Titu Liviu, în total avînd şase copii.  În urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile închisoare.

În anul 1892 devine cetăţean român, iar în anul 1903 primeşte premiul Academiei Române. Mai tîrziu este arestat şi închis la Fortul Domneşti, apoi la hotelul „Luvru”. În timpul ocupaţiei germane, scrie articole de orientare progermană.

În 1919 la încheierea păcii şi întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului, Slavici e arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar eliberat în acelaşi an. Totuşi din cauza convingerilor sale filogermane, este privit de cei din jur cu duşmănie.

Slavici și-a exprimat păreri antisemite, spunînd în lucrarea sa Soll și Haben—Chestiunea Evreilor din România că evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în Dunăre.

Bolnav şi obosit de viaţă agitată, cu procese şi detenţii în puşcării, se refugiază la fiica sa, care traia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Siria natală. La 17 august trece în lumea umbrelor, înmormîntat la schitul Brazi.

Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice. Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici, scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii, întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.

Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este, alături de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului.